FRICĂ....5 litere, 5 sunete... 1 neadevăr. sau nu

uneori mi se face frică. foarte frică... de mine, de nesiguranța mea, de duplicitatea mea, de nehotărârea mea... de ce o să fie. pentru că uneori văd felii de realitate dincolo de "seize the day"... e blurat și mi-e frică pentru că nu știu ce vreau, nu știu ce o să se întâmple. dacă ar fi să-l cred pe Olivian, de fapt noi în fond știm foarte bine ce vrem, dar ne este teamă să recunoaștem adevărul... pentru că probabil dacă l-aș recunoaște, ar trebui să acționez în consecință... pe toate planurile zic! și anumite lucruri m-ar durea, sau aș răni alți oameni... sau pur și simplu n-aș ști ce trebuie făcut ca să se-ntâmple așa cum vreau eu de fapt...
tocmai mi-a venit în minte teoria pieselor de domino înaintată de Cretzu, conform căreia nu îndrăznești să miști nici o piesă de nicăieri pentru că se vor prăbuși toate în urma ei.... eu l-am combătut puternic, dar poate că uneori e chiar superstiția asta tâmpită care în mod inconștient nu ne dă voie să mișcăm... sau să clipim.. sau să spunem o propoziție pe care ne-am dori să o spunem... și mi-am dat seama în seara asta, pe când făceam un playlist inspirat de escapada de aseară... cred că până la urmă, Dragă Prietenă, ce-mi spuneai tu de dependență este de fapt fuga mea de singurătate... Da!!! asta era ce încercam să definesc și nu puteam... mi-e groază că până la urmă voi fi singură. de tot.

aseară am avut un moment „club a”... aceeași lumină, aceeași muzică...”they call me stacey... thats not my name, thats not my name!”... a lipsit starlight, dar am aflat că aia e melodia lui. ba e a mea! mi-am imaginat club a și că dansăm de nebune!
și tot aseară am rămas în liniște și i-am negat ce avea nevoie să audă probabil, că i s-a simțit lipsa... că voiam să-l văd.... după patru zile... și încă 40 de minute în care m-a așteptat conștient. am tăcut doar. să spună el. să aștepte el... m-am săturat să fie complicat, să nu știu să reacționez, să-l tratez cu indiferență ca să nu se banalizeze.... de toate schemele tâmpite pe care le facem în general. de aproape patru ani complicații inutile, mi-e dor de vremurile când venea de la sine un te iubesc, când totul era pur și simplu normal...
iar de dimineață mi-am dat seama că Paul a înlocuit Starbucks în diminețile mele târzii vagabondiere... pentru că e exact pe colț, cum urci dinspre casa asta cu un hublou dubios în ușă. și de fiecare dată e ceva și mai bun în vitrină! fiecare după cum are casa așezată... :)) așa că îți voi dedica din nou ceva...
în altă parte, cineva era euforic pentru că primise un premiu în gală. cine-ar fi zis? și sărbătorea. eu aș fi zis! știam că nu am plâns degeaba la „You ll never walk alone”. și nici el :)
dar nu știu, nu văd ce va fi.... știu că deja nimeni nu mă mai credea, ție oricum nu-ți mai era de mult drag de el, ceea ce m-a afectat destul de mult. mai ales că mi-am dat seama că în el chiar se găsește ceea ce am sperat și am așteptat atât timp să fie acolo.... mi-e doar frică să nu fi venit prea târziu...
îmi doresc liniște. și normalitate.... noapte bună. bună dimineața!