Derizoriu? Doar arareori

Backspace. din nou. Ești contradicția mea. Cu tine tac cel mai în largul meu și cu tine mă intimidez încă și-mi vine să plec după încă un pahar cu apă la bucătărie. Ești tot tu. M-am bucurat prea mult s-o descopăr în noaptea asta. backspace. Ce?..... Azi da!

Nici n-aş şti de ce

Uite aşa. De-asta. Nu mă interesează prea tare motivele.
Când ţi se întâmplă să fii Moody, cum e machina mea de scris, că stă fără taste atinse de ceva vreme, doar eşti.
Şi ai impresia că nu aparţii de nici un loc.

Şi mai e nevoia de scris. Şi mai sunt multe neîmplinite. Şi e simplu să zici că sunt de vină alţii. Dar nu sunt. Dacă vrei ceva, înseamnă că vrei - parafrazare uşor nereuşită.
Şi când totul e bine, tu nu eşti. Ciudat. Da, ciudat ai zis. Aşa e. Poate e doar sincronizarea proastă.
Şi nu ne-a lăudat nimeni împreună. Adică ba da, dar tu eşti ăla. Şi ştii şi tu. Şi câteodată oamenii ar putea fi mai intuitivi şi alţii mai puţin pretenţioşi în pretenţiile lor ca alţii să se poarte după cum vor ei.
Un caffe lapte, te rog, Dragă Prietenă. Şi o plimbare în Marais. Sau poate doar în Cartierul Latin, pe care îl găsesc doar când mă vrea el, nu când îl vreau eu.

Am deblocat degetele pe tastatură

Am citit. Am recitit. Pe bucăţi. Am căutat tarte ganache, cu zmeură găsită sau cu bezele citronate în forme mai mici. Le-am găsit pe toate. Lângă unele aşezaseră unii chiar ceaiul. Dar am ales aşa.
Pentru că sunt alta. Nu sunt asta. Nu fata din imagine, deşi câteodată îmi doresc să fiu şi aşa. Şi poate iese jocul teatral uneori.
Nici tu nu eşti la fel. Nici nu ai avea cum.
Am crescut. Ne-am mai dat înapoi. De la rafale, desigur. Vântul ăsta bate câteodată prea tare, uneori cu ploaie şi alteori cu fulgi. Şi ne speriem. Şi câteodată e prea soare şi ne ascundem. Dar am ajuns aici.
Am ajuns înapoi acasă, Dragă Prietenă. Şi îţi mulţumesc. Ne mulţumesc. Mulţumesc lui ăl de Sus, de se ţine bine printre nori, că ne-a dat Prietenie. Şi dragoste de prietene şi de prietenie.
Şi au trecut multe. Şi multe ori să mai vină. Au trecut mulţi. Aici, doar la tine să îţi ajungă în poartă unul care să rămână. Şase şase poartă în casă. Pentru că eu m-am găsit.
Şi mi-ai adus fericire acum de dimineaţă, cu scrisul tău pe peretele lui olivivlan. Aici, într-un colţ de birou. E alt birou, soarele intră pe sus şi din faţă, nu mai bate din spate. Dar casa asta e aceeaşi.
Şi e bine când te întorci acasă şi simţi mirosul aşa plăcut înţepător al scorţişoarei şi ştii că te aşteaptă ceaiul cald în cea mai frumoasă ceaşcă posibilă şi turnat de mâini dragi, care te-au strâns în braţe de atâtea ori. Fix când era nevoie. Şi ţi-a rămas Dragul la suflet.
Bine am revenit acasă, Dragă Prietenă.

P.S.: Poate e timpul să-i lăsăm şi pe alţii să intre la noi. Cred că am amenajat frumos.

Draga Prietenă și atât

Dragă Prietenă. cu o tarte ganache au chocolat și un ceai cu scorțișoară lângă, stau comod cu Sergei în cel mai bun loc pentru mine în acest moment. Pentru că te-am regasit pe tine și la prima sorbitură din ceai am simțit nebunia asta bruscă, o bucurie bucurie bucurie. Care nu înțeleg exact de unde ar putea să apară acum..... doar poate pentru că sunt în căsuța noastră și nu te-am mai simțit de mult atât de aproape fără să fii de fapt aici. Ca pe vremuri, Dragă Prietenă, cu un ceai.

Am recitit și mi-am amintit.... am ascultat și m-am gândit. 

Povestea e mereu alta, iar pentru mine ei sunt (încă) mereu alții. Uneori e prea complicat.

Tu ești alta... și nici eu nu voi mai fi cred vreodată la fel ca în vara nemaintâlnită când a început aventura olivivlanității. Dar cu o înghițitură de ceai mă reîntorc... și mă regăsesc.... și ne reîntâlnesc. Pe noi, nebuuuuuune!

 Asta o să rămână mereu aici. mereu. am zis!!!!! am fost re-fericită timp de această cană de ceai. 

Îți foarte mulțumesc.

Cât de departe e suficient de departe

Așa îmi spune de multe ori Prea-Matura, dar eu promit că nu-mi mai mișcă pedalele în nici un fel prea multă dramă. Și promit că nu era nici urmă de trăirism în cele douăzeci de minute când am simțit că dacă nu plec să beau un mare pahar cu apă o să mi se facă prea frică să spun orice.. cred că, de fapt, simțeam prea mult și aveam nevoie să fug de acolo.

Așa că nu am spus nimic. Am băut doar apa și tot ce am putut să fac a fost să-mi pun căștile și să fug. Cât mai departe de ecran, de canapeaua aia, de blocul și de strada mea... de mine. Încercam s-o las acolo pe eu aia care s-a gândit prea mult și prea nebun la el, să scap de ea, nu e în regulă, să-mi reamintesc că nu a fost și nu are cum să fie nimic. Că totul trebuia să rămână acolo. Că patul tău extensibil a fost a doua Vamă, a doua Piatra Neamț de fapt. iar regula o știm.... totul rămâne acolo. 

A fost doar de la fum!

Am fugit până am terminat de gândit și mai departe. câtă înstrăinare....

...mă amuțește iremediabil. nimeni până azi nu m-a intimidat atât de mult. Și am tot alergat spre departe.

la capătul celălalt, pe......el.. am încercat în zadar să dărâm un zid care nu a mai vrut să cedeze și să-l salvez. am înțeles definitiv că nimic nu poate fi recuperat.

iar pe mine nu mai are cine să mă salveze. în primul rând de mine.

Deezer let me down

Sărățelele Mora tronau de atunci nedesfăcute. Au fost decimate. Cu muuultă Nutella. pentru că e soare afară.
Aș vrea să schimb designul. Iar playlist-ul să aibă haine noi.... deezer is no longer deezer, dar olivivlanitatea trebuie perpetuată orice ar fi! am zis. și mă voi ocupa cu prioritate de asta :)

Carresse-moi, j´adore ça.... carresse-moi j´adore ça.....

3 episoade din Californication

Efectul nu se termină niciodată, mi-ai zis. Ca norii. Sau uneori ca gâtul girafelor imaginare.

Dar eu am uitat să te vreau, uitasem că te vreau, uit că te-am vrut, vrusesem să te uit...
Simți portocala în pled de ciocolată?
Îți simt privirea în întuneric.. și călcâiul. Pulover aspru ciobănesc suflecat în treacăt pân' la coate. Și se strecoară căutând reci degetele-n sus.
Simți imitația de biscuiți?
Nu m-am gândit niciodată cum ai arăta în galoși și nici în salopetă de eschimos. Uitasem că ești atât de înalt.
Așa-i că nu o să vii niciodată dacă-mi doresc asta?
babă amorțită scârțâitoare.....

P.S. Doisneau, 1950. La tine pe desktop, la mine pe perete... eu nu i-am putut găsi ramă... dar tot nu-mi venea să cred.